Denumire analiză

Profil pentru boli hepatice autoimune (testeaza autoantigenele:AMA-M2,M2-3E(BPO),PML,Gp210,Sp100,LKM-1,LC-1,SLA/LP,Ro-52)

Cost analiză

145 lei

Hepatita autoimună (AIH) este o boală inflamatorie cronică de etiologie neprecizată caracterizată prin prezenţa de autoanticorpi circulanţi, hipergamaglobulinemie, tablou histopatologic cu necroza celulelor parenchimatoase şi infiltrat inflamator limfoplasmocitar, precum şi printr-un răspuns dramatic la terapia imunosupresoare.

Mecanismul patogenic postulează că, pe fondul unei predispoziţii genetice, intervenţia anumitor factori declanşatori determină un răspuns imun anormal mediat de limfocitele T ce va conduce la leziuni ale ficatului. Date publicate au arătat că 40% din pacienţii cu boală severă netratată suferă deces în 6 luni de la diagnostic iar supravieţuitorii dezvoltă frecvent ciroză, varice esofagiene şi hemoragii. Astfel, cu cât terapia imunosupresoare este începută mai precoce şi continuată în mod susţinut, cu atât pacientul diagnosticat cu hepatită autoimună are o speranţă de viaţă mai mare.

AIH constituie o afecţiune rară cu o incidenţă medie de 1-2 cazuri la 100 000 locuitori. Deşi boala este întâlnită predominant la femeile tinere aceasta poate afecta copii şi adulţi de orice vârstă, din toate grupurile etnice.

Debutul AIH este insidios cu fatigabilitate, greaţă, dureri articulare şi icter intermitent.

Diagnosticul se bazează pe simptomele şi semnele clinice, testele de laborator şi evidenţierea reacţiei inflamatorii histologice. Este importantă excluderea altor cauze de hepatita cronică (virală, metabolică, genetică sau toxică) şi delimitarea de celelalte boli autoimune hepatice. Principalele criterii pentru diagnosticul AIH sunt următoarele:

Evidenţa histologică a hepatitei
Detecţia de autoanticorpi (ANA, ASMA, LKM, SLA/LP)
Hipergamaglobulinemia
Teste serologice negative pentru HCV şi HBV
Asocierea cu antigenele HLA B8, DR3 sau DR4.

Diagnosticul este foarte probabil atunci când sunt indeplinite 4 din 5 criterii şi complet când sunt întrunite toate cele 5 criterii. Răspunsul favorabil la terapia imunosupresoare confirmă diagnosticul.

În 1994 a fost propusă o clasificare a AIH în 3 tipuri majore: tip I (asociat cu ANA şi/sau ASMA), tipul II (asociat cu anti-LKM1 şi/sau anti-LC) şi tipul III (asociat cu anti-SLA /LP). Tipul III de boală este controversat în sensul că nu este clar dacă acesta constituie o entitate în sine sau este o variantă a tipului I.

Autoanticorpii apar la majoritatea pacienţilor cu AHI, dar rolul lor în patogeneză este încă discutabil. De asemenea, nu există o corelaţie clară între activitatea sau prognosticul bolii şi titrul de autoanticorpi.

Principalii autoanticorpi asociaţi cu AIH sunt:

Anticorpii antinucleari (ANA)
Anticorpii anti – fibră musculară netedă (ASMA)
Anticorpii anti-LKM1
Anticorpii anti-LC1 (liver cytosol type 1)
Anticorpii anti-SLA (soluble liver antigen)/LP (liver-pancreas).

Anti-LKM1 recunosc ca antigen ţintă citocromul p450 2D6 (CYP2D6) de 50 kDa, antigen microsomal din reticulul endoplasmic. Anticorpii sunt îndreptaţi către un epitop situat între aminoacizii 263-270 ai CYP2D6. Expresia acestui antigen la suprafaţa hepatocitelor ar putea sugera rolul patogenic al acestor anticorpi. Ei se întâlnesc cu o frecvenţă mai mare în populaţia pediatrică unde titrul lor poate fi utilizat pentru a monitoriza activitatea bolii şi răspunsul la tratament. Anti-LKM1 mai pot fi întâlniţi cu frecvenţă redusă (1-2% din cazuri) la pacienţii având hepatită cronică cu virus C precum şi în hepatita la halotan.

ASMA sunt îndreptaţi împotriva unor structuri din componenţa citoscheletului ca actina, troponina, tropomiozina, vimentina (predominant împotriva F-actinei). ASMA au fost detectaţi prin imunofluorescenţă indirectă pe stomac, rinichi şi ficat de rozătoare, deoarece acestea conţin cantităţi crescute de actină în structura musculară. Autoanticorpii anti-actină se asociază cu debutul precoce al bolii (au relevanţă crescută în patologia pediatrică), cu prezenţa haplotipului HLA A1-B8-DR3, cu recăderi frecvente ale tratamentului şi cu indicaţie de transplant.

Anti-SLA au fost descrişi în 1987 ca fiind îndreptaţi împotriva unei proteine din citosol care se găseşte în concentraţii crescute în ţesutul hepatic şi renal. Anti-LP au fost descrişi înaintea anti-SLA (1981), de către un grup diferit de cercetători, ca având reactivitate faţă de o proteină solubilă dintr-un lizat omogen de ficat şi pancreas. Ulterior s-a demonstrat că anti-SLA si anti-LP sunt identici (anti SLA/LP) şi că antigenul ţintă este reprezentat de o proteină citosolică de 50 kDa ce este implicată în biosinteza seleno-proteinelor (UGA-suppressor serine-tRNA-associated protein). Aceşti anticorpi sunt înalt specifici pentru AIH având o prevalenţă de 10-30%.

Anti-LC1 apar in AIH tip II, fiind detectaţi la 50% din serurile LKM positive. Unii autori îl asociază cu ANA şi ASMA şi de asemenea cu hepatita cronică cu virus C. Ei recunosc ca antigen ţintă formiminotransferaza-ciclodeaminaza şi se corelează cu activitatea bolii.

Alţi anticorpi care mai pot apărea în AIH sunt :

p-ANCA atipici
anti-LKM3 (ţinta antigenică este reprezentată de de uridin-difosfat glucuronoziltransferaza şi sunt întâlniţi la pacienţi cu hepatită cronică D şi AIH tip II)
anti-LKM2 (îndreptaţi împotriva CYP2C9 şi asociaţi cu hepatita la ticrynafen)
anti-receptor pentru asialoglicoproteine (ASGP-R, sunt întâlniţi atât la pacienţi cu AIH cât şi cu hepatită virală; se corelează cu activitatea histologică).
Diversitatea serologică a anticorpilor a condus la ipoteza că AIH reprezintă un grup heterogen de boli. Această ipoteză este susţinută de asocierea în 10-18 % din cazuri a unui sindrom multiorganic (APECED) caracterizat prin candidiază mucocutanată cronică, distrofie ectodermală şi distrucţie tisulară autoimună a diferitelor glande endocrine (hipoparatiroidism, insuficienţă suprarenaliană, hipogonadism).

Ciroza biliară primitivă (PBC) apare în 90% din cazuri la femei de vârstă mijlocie. Incidenţa bolii în diferite regiuni ale lumii este de 4-31 cazuri /1 million locuitori/an. Clinic, pacienţii prezintă fatigabilitate, prurit, artralgii, dureri abdominale, icter obstructiv intermitent. Patognomonici pentru această afecţiune sunt anticorpii antimitocondriali (AMA) care apar la 95% din pacienţi. Ei sunt îndreptaţi asupra subunităţii E2 a complexului piruvat dehidrogenazei (PDC-E2). Acest antigen este exprimat la nivel hepatic, în jurul ductelor biliare, iar autoanticorpii vor duce la distrucţia canaliculelor biliare cu colestază secundară. Diagnosticul PBC este luat în considerare dacă:

1. testele de colestază sunt pozitive (ALP, GGT)

2. AMA sunt pozitivi

3. examenul histopatologic este sugestiv (colangită cronică non-supurativă cu distrucţie progresivă a ductelor biliare şi fibroză).

Boala poate afecta atât ficatul cât şi glandele cu funcţie exocrină (glande salivare, lacrimale, pancreas). Titrurile AMA crescute susţin diagnosticul de PBC şi pot avea valoare predictivă pentru dezvoltarea ulterioară de PBC la pacienţi cu simptome de colestază. AMA mai pot fi detectaţi şi în sindroame overlap PBC-AIH, scleroza sistemică (6%) şi sindromul Sjögren.

Alţi autoanticorpi specifici PBC sunt:

Anti-gp210 recunosc un antigen de 210 kDa al membranei nucleare şi apar la 10-47% din pacienţii cu PBC.

Anti-Sp100 apar la 20% din pacienţii cu PBC şi sunt îndreptaţi împotriva unor structuri numite corpi nucleari (“nuclear dots”) care în imunofluorescenţa indirectă prezintă un aspect punctat şi care au fost puşi în evidenţă pentru prima dată în nucleii celulelor maligne. Aceşti corpi nucleari ce conţin fibre non-cromatiniene reprezintă un complex alcătuit din următoarele componente: antigenul sp100, antigenul PML (promyelocytic leukemia factor), LYSP 100, NDP55 şi NDP 53.

Anti-NUP62 (Nucleoporina p62) apar în 32% din cazurile de PBC.

Mai puţin specifici pentru PBC sunt anticorpii anti receptor lamin B şi anti-ciclină A.