Generalități: | Virusul hepatic B (HBV) este o cauză majoră a bolii hepatice. | Mod de transmitere: | Virusul hepatic B se transmite prin contactul direct cu sânge sau alte lichide ale corpului. Cele mai frecvente moduri de transmitere sunt: transfuziile de sânge, înțeparea cu ace, contactul direct cu răni deschise, contactul sexual, transmiterea neonatală. | Perioada de incubație: | Perioada medie de incubare pentru infecția cu HBV este de 6-8 săptămâni. Simptomele clinice comune includ febră, gastroenterită, icter. Infecția cu HBV poate evolua ca și hepatita icterică tipică, forma subclinică anicterică de hepatită, hepatita fulminantă, hepatita cronică sau persistentă. | Evoluție clinică: | La adulţi, infecţia cu HBV se vindecă în 90-95 % din cazuri, 5-10 % dezvoltând infecţia cronică. În cazul nou-născuţilor infectaţi cu HBV, infecţia cronică se dezvoltă în 90 % din cazuri. Infecţia cu HBV (mai ales infecţia cronică) este asociată cu dezvoltarea carcinomului hepatocelular. | Antigenul core al virusului hepatic B (HBcAg) se găseşte la nivel hepatic şi nu circulă în sânge. | Semnificație clinică: | Totuşi, anticorpii anti HBc pot fi detectaţi serologic la indivizii infectaţi. În cazul unei infecţii acute, anticorpii anti-HBc IgM sunt detectaţi primii şi rămân detectabili pentru aproximativ şase luni. Imediat după răspunsul IgM, apar și anticorpii anti-HBc IgG care pot persista nedefinit. | Anticorpii anti-HBc IgM sunt utili în diagnosticul infecției acute cu HBV. | Bibliografie: | Referințele metodei de lucru